Mă simțeam de când m-am întors acasă ca în filmele medievale, când femeile cărau apă din puțuri cu oale și găleți, ca să aibe ce bea și să se spele. Și asta pentru că așa cum ne-a obișnuit de 3 ani încoace, CET-ul oprește apa caldă în mijlocul verii în tot Iașul, ori pe pretext de revizie, ori că le taie ăștia gazul din cauza datoriilor.

Nene, dacă eu am apa plătită la zi, de ce mă obligi tu pe mine să mă bag pe vârfuri în duș ca să nu fac șoc termic de rece ce e?! Ce-mi pasă mie că sunt 95 de milioane datorii din facturi neplătite?! Taie-le conducta, da’ eu care am plătit, vreau apă caldă! Păi murim dracului de râie în stilul ăsta. Hai, ca eu mi-s mai a dracului și încălzesc la aragaz sau intru direct așa în duș… da’ sunt care nici nu s-au prins că până acum au fost fără apă caldă 2 săptămâni. Și sunt și care au aflat și-au răsuflat ușurați că au motiv pentru care put: Nu e apă caldă în tot orașul! Asta e.

E strigător la cer. Până  și pe vremea răposatului aveai o zi pe sătămână când știai că poți să scapi de jeg, cu apă călduță. Acum, anunțul era sumbru de la început : apa caldă se întrerupe pe termen nelimitat.  Parcă m-a lovit cu ceva în moalele capului când am aflat. A doua zi am plecat în concediu, și mi-am făcut cruce cu limba tot drumul la întors, să găsesc apă caldă. Dar de unde. Abia azi s-au gândit că la urma urmei nu suntem câini, și vrem și noi să intrăm în rând cu lumea…

Voi ați pățit așa ceva în alte orașe?!

…ar crește coeficientul de inteligență al planetei cu 10% .

Vin de la spital, am fost pentru injecția cu penicilină. Încă tremur de nervi și de toate alea, m-am pus să scriu ca să nu uit toate măgăriile care s-au întâmplat, și să pot s-o bag pe don’șoara bătrână cât mai adânc în căcat. E a doua oară când dau peste ea să îmi facă tratamentul. Și prima oară a fost sălbatică, dar mai cu bun simț, așa, dar azi a întrecut orice limită.

În urmă cu două zile mi-am pus branula în altă venă, tot la mâna stângă, pentru că cealaltă începuse să scârțâie, era iritată, și începea să mă doară când băga serul. Când am schimbat-o, am vrut  la aceeași mână că-s dreptace și nu vreau să bag ac și în mâna dreaptă.  Singura venă disponibilă la mâna stângă era una mică și anapoda, și a trebuit să îi bage o branulă galbenă. Alea galbene îs renumite că-s proaste și se înfundă imediat fiindcă-s mai mici, dar na, poate nu mi se-ntâmplă mie. Căcat. Azi dimineață s-a înfundat. Fix când eram pe tura cretinei ăleia de asistente.

Am ajuns acolo, mă pun pe pat, și începe privighetoarea să ciripesască: măi măi, da’ tot cu mama după tine vii, că mie mi-ar fi rușine la vârsta ta. Eram luată de pe somn și n-am avut timp de reacție. I-am explicat dobitoacei în schimb că stau în celălalt capăt de oraș, și oricât de dragă mi-ar fi branula galbenă, nu suntem așa bune prietene ca să mă plimb cu ea prin autobuz jumătate de oraș. Nu am voie să ies cu ea în locuri publice. Bestia s-a uitat  chiorâș la mine, probabil se aștepta să tac și să-nghit cum fac majoritatea când văd halate albe. Da domnule, și eu tremur la doctori, da’ io tremur că-s rea de sânge, mi-e frică de ace și de bisturiu, nu de omul din spatele halatului. Că nu mă impresionează cu nimic persoana ta. În fine…

A diluat ea penicilina în ser, a preparat antibioticul și a început să bage în branulă.  Inițial am simțit un puseu de căldură și apoi începuse să doară. I-am semnalat idioatei, pentru că mi-au spus toate asistentele de până atunci: în momentul în care te doare înseamnă că e ceva în neregulă cu vena, ori cu branula. Era atât de înfundată branula aia, încât nici nu putea să apese pe seringă să intre serul. Și simțeam cum mi se umflă vena aia și se răsucește de-am amețit. I-am semnalat a doua oară, vaca tot împingea în seringă. La un moment dat m-a ridicat de pe pat și m-a pus pe scaun, să aibe poziție mai bună. Încercam să fiu subtilă când o înjuram printre dinți și mă schimonoseam de durere, dar m-au observat două asistente drăguțe care îmi mai făcuseră și ele injecția, și mai era un tip asistent pe care prima oară l-am făcut boschetar, dar azi mi-a plăcut (sorry^^). Tipul a venit la vaca în halat alb și i-a spus să îmi scoată branula că nu are rost, e înfundată, și să îmi facă direct pe ac. Ca să pot sta astăzi fără nimic în venă, până diseară când vin la tratament și  o să pun alta. Replica tâmpitei:

“-Da’ de ce s-o las fără branulă?”

Băi atâta răutate nu am mai văzut… Dacă mă vezi că-s leșinată și că îmi e rău și mai am și venele păcătoase vai de capul lor, încearcă dracului să fii subtilă. Ea vroia să facă pe dracu’ în patru să îmi pună înapoi ac în venă, ca să nu scap eu așa ușor.

În momentul în care s-a prins și al 5-lea cap din cameră că branula mea e înfundată și degeaba împinge, a scos seringa, a tras cu o singură mână de leucoplast și a scos-o… efectiv, a smuls-o. Mi-a țâșnit sângele pe halatul ei, și știți ce-a zis?

“-Vezi că este niște vată pe măsuță, bag-o în spirt și pune-o la mână.”

Îmi pare atât de rău că mie mi se rupe filmul când văd sânge… cred că eram în stare să o iau la bătaie. Asistentul s-a mișcat rapid în schimb, a pus spirt și m-a ținut de mână cât mi-a făcut aia injecția. Când să bage branula nouă, a  înțepat vreo două vene care cică nu erau bune. Pun pariu că aia a fost distracția ei de fapt, să mă-nțepe cât mai des, că am îndrăznit să-i știrbesc autoritatea. După ce-a terminat, m-am ridicat fără să spun nici mulțumesc, nici pupă-mă-n dos. Am dat bună ziua celorlalți și-am plecat.

Poate pentru alții pare o nimica-toată, însă nu așa te porți cu pacientul. În timp ce bagi acul în venă, nu te oprești pe drum să le povestești prietenelor tale cum  e durerea adevărată când FEȚI (că pe tine nu  știu care te-a păcălit c-ai născut; femeile nasc, tu ai fătat), și că fetele din ziua de azi îs mofturoase și alintate. Pe deasupra, nu sugrumi vena cu unghiile când pui bandajele, nu smulgi acul când îl scoți, și așa mai departe.

În general, am prins asistente drăguțe. Întotdeauna le-am lăsat la sfârșit o mică atenție în buzunar…. o sumă modică, dar probabil că de la mine, de la altul, se adună ceva pe zi. Ăsteia am să-i las data viitoare două palme peste ochi dacă o mai prind. Să nu mai menționez de faptul că mi-a cerut seringi, penicilină și bandaje dacă vreau să mai continui tratamentul… Oricum mi le aduceam, că nu le folosesc pe cele din spital, dar felul în care a pus problema m-a dezgustat.

Domnișoară care zici că ai fost ca mine și eu n-am fost ca tine, din partea mea…. cel mai sincer “dă-te dracu”  . Data viitoare o să fiu atentă să-ți rețin și numele, poate-ți fac reclamă.

Astăzi am două lucruri esențiale de spus aici, după care ne citim săptămâna viitoare.

1.  Băieți, cum agățați voi o fată în autobuz?! Vreau și eu să știu dacă a reușit cineva, vreodată, să scoată o gagică la un suc sau o cafea, în mijlocul de transport în comun, la 40 de grade, într-o atmosferă din aia îmbietoare cu mirosuri de transpirație care mai de care mai pronunțate, înghesuiți de moșneguți și babe care se plimbă cu permisul de colo-colo fără un scop anume, răspândind microbi peste tot.

După vreo 4-5 ore de mers pe jos când era soarele mai puternic ca să termin borderoul și să mă pot întoarce acasă, m-am urcat în autobuz. Căldură groaznică, aer irespirabil, autobuz full. Mi-am găsit un loc cât de cât ferit, pe mijloc, și-o bucată de bară ca să nu pic în nas la prima frână. Am ochit locul cel mai umbros din autobuz, și cel mai departe de pensionarii nemulțumiți de frânele șoferului, care mai aveau un pic și se băteau ca chiorii între ei. Am pus casca în ureche, și mă uitam pierdută pe geam, sperând să zboare mai repede alea 9 stații, ca să pot ajunge la dușul meu cu apă rece. Da’  de unde liniște?

În stânga mea se aflau trei domni bine, de 30-35 de ani, cu chef de caterincă:

-Uite la domnișoara… păr vopsit, ochelari de plastic (sunt de vedere, cretinule!), și uite mă ce ochi are!!

(nu am înțeles niciodată oamenii care vorbesc la persoana a treia, despre un om care e fix lângă ei; dacă zici tu că-s frumoasă, adresează-te la persoana a 2a, și, în funcție de caz și de toane ori îți mulțumesc ori te-alegi c-un șut în zonele sensibile)

-Dac-aș da un pic din burtă jos, poate s-ar uita și ea la mine… ar merge-o tură.

Până aici, nenea. Mă întorc la el și-l avertizez să aibe grijă cum își alege cuvintele. Poți să m-admiri cât vrei tu și să visezi la cai verzi pe pereți, da’ nu îți merge ca și cu domnișoarele de la gară! Domnul se uită derutat spre coleg, și îl întreabă dac-a înțeles ce-am zis, că el n-aude…

-Te-o fi certat, e dificilă.

-Uite mă la ea, nu zâmbește deloc. Toată cochetă…

-Cochetă mă, da e cu bun gust, vezi? (Logic, dac-ai avut numai pițipoance la viața ta…)

-Da mă… o fi luat bacul?

-A trecut de bac, e studentă bă, du-te de-aici. (Sunt a 12a, fraiere! ha!)

-Da’ cum s-agăț eu așa domnișoară, când eu mă duc să cumpăr ipsos?!

Ei dacă pân-acum eram nervoasă și nu știam cum să mai scap de gura lor, m-a bufnit un râs isteric din ăla specific… s-a întors tot autobuzul spre mijloc.

-Îți dai seama… director de mall tre’ să fiu s-o scot la o cafea. Deja dacă vreau mai mult…

-Mai mult nici să nu speri, i-am zis zâmbind, și m-am pus pe scaun când au coborât pensionarii nemulțumiți.

-Da’ măcar cafeaua?!

-Desigur, la aia poți să speri! Și să rămâi cu speratul.

Și n-a mai zis nimic. România…

2.  Mâine dimineață mă urc în vrum vrum, și plec la munte 2 zile. Aveți grijă, v-am pupat!

Nu vreau să par o snoabă care revine cu discursurile bine-știute gen România e o țară frumoasă, păcat că e locuită. Avem și noi, ca oricare alt neam, geniile și proștii noștri. Dar în ultimul timp văd prea mulți proști, așa că le-am deschis categorie nouă, intitulată sugestiv – România.

Am fost azi la magazin. Cred că pot să număr pe degetele de la o mână vânzătoarele simpatice, sau măcar amabile care m-au servit până acum. Toate-s sictirite și superioare, toate se cred prințese și se uită strâmb dacă îndrăznești să aștepți și ultimii 10 bani de la rest, toate au tupeu nesimțit și sictir de-ți vine să le scoți dinții cu penseta. Dar nah, nu s-a schimbat mentalitatea ceaușistă de acum 20 de ani când meseria de stat-în-cur-după-tejghea vânzător chiar reprezenta un statut, pentru că aveai acces la produse proaspete dinainte, erai un om influent pentru că primeai bani ca să vinzi pe la ușa din spate cunoștințelor, și îți permiteai să vorbești de sus pentru că pur și simplu aveai la dispoziția ta ăia 3 litri de lapte care apăreau o dată la o lună și puteai să îi împarți după bunul plac oricui, și să decizi cine și ce mănâncă săptămâna asta.

Dar, drăguțele mele doamne, domnișoare, cu două clase mai mult ca trenul: astăzi, sunteți niște neica-nimeni la fel ca mine și ca oricine altcineva, niște simple angajate cu salariu mult prea mare pentru (ne)munca depusă, așa că ciocu mic și joc de glezne, că nu-i nimeni dator să vă vadă vouă fața sictirită care seamănă mai mult cu spatele din profil.

Ca să intru în subiect. Vânzătoarea de la magazinul ăsta de-l frecventez eu, e cam proastă. Știu că n-am un limbaj foarte elevat și nici cuvinte destul de finuțe s-o descriu, da’ mai dă-o-n căcat. Pe lângă faptul că vorbește hegheș și abia pot să înțeleg suma pe care trebuie să o dau când cumpăr ceva (noroc că pot să trag cu ochiul pe calculator, pentru că îl folosește și când tre’ să adune 2 cu 3), mai dă și ochii peste cap când intru în magazin și îi întrerup discuțiile interminabile la telefon. Și culmea nesimțirii e că nici măcar nu închide teleșpicheru’ ăla rablagit când vorbește cu mine, îl ține la ureche în continuu de zici că-i lipit cu picătura. Și asta e sfidare, frate. Cel puțin eu mă simt jenată, și plus că dacă am o listă din aia de 4 ouă, două beri, trei țigări etc, etc, trebuie să zic rapid să nu-i mănânc minutele.

Așa că astăzi, am așteptat să termine. În timp ce vorbea la telefon, se uita urât la mine. Aștept, aștept… am zis că de-a dracului nu ies din magazin. Deodată se oprește și se răstește că “da, îmi spui ce vrei?? aud!!”… mă îndoiesc că auzi din moment ce țipi ca o vacă autistă la mine, dar în fine. M-am făcut că trec peste nesimțirea crasă și că nu sunt nervoasă deși îmi venea să-i bag banii între dinți, și i-am enumerat produsele în timp ce ea se mișca cu o lene din aia nebună, de parcă mi le dădea gratis. Îi plătesc, și mă îndrept spre ieșire… Și discuția la telefon continuă:

“Da, fată, îți dai seama tu că știe doctorița aia ce face, nu? Adică evident, ți-a dat pastilele alea nu ca să te sinucidă, ți le-a dat să te simți mai bine… eu zic să le iei, fată! ”  (mot-à-mot cuvintele doamnei, mi-am omorât 3 neuroni special să le rețin)

futu-i…..

Ca femei, ar trebui să avem toate un instinct matern, de protejare, dorinţa de a avea şi de a creşte un pui de om pe care ulterior îl vom pregăti pentru propria viaţă, hah?  Ei bine, nu toate avem. Există femei, şi nu numai femei, cărora scâncetul unui copil nu le spune nimic. Numiţi-le scorpii, că şi eu fac parte din această categorie; dar totuşi, ce e atât de adorabil la o mână de om care salivează mai rău decât un câine în călduri? Ce atât de atractiv la schimbat pamperşi parfumaţi, şters salivă, hrănit cu biberonul, trezit din somn la 2 noaptea din cauza plânsetelor şi aşa mai departe?

Stau deseori prin parcuri, şi văd cupluri tinere, de maxim 25 de ani, plimbând un căruţ în zefleme, abia ieşiţi de la serviciu şi rupţi în gură de foame şi somn. Personal, să faci copii, aici în România, e clar echivalent cu îngroparea celor mai frumoşi ani din viaţă, uneori chiar eşecul  carierei. De ce? Pentru că un copil este o investiţie. Iar dacă n-ai un loc de muncă din care să câştigi ceva mai mult decât să te târâi de pe o zi pe alta, o a treia gură la masă chiar poate să fie un chin.  Dar aspectele financiare sunt minore pe lângă dezavantajele legate de timp, oboseală, nervi pisaţi şi tocaţi mărunt, responsabilităţi enorme.

În primul rând, eu personal sunt genul de persoană care ocoleşte cât mai mult copiii. Am crescut singură la părinţi şi nici nu am avut prin preajmă copii mai mici decât mine. Deci, nu ştiu să mă port cu ei. Nu ştiu să îi ţin în braţe, să le fac avioane, să le vorbesc, şi dacă nu au cel puţin 5 ani, nici măcar nu cred că pot înţelege ce bolborosesc ei acolo. Alt dezavantaj din punctul de vedere al femeii este că vârsta ideală pentru avea copii este între 20 şi 30 de ani. Mai târziu apar complicaţii. Păi stai nene, de unde atâta entuziasm la schimbat scutece la 25 de ani când pot foarte bine să-mi iau băgăjelul să mă mut în fiecare săptămână în alt oraş şi să îmi trăiesc viaţa aşa cum mă taie pe mine capul? E vârsta la care te formezi pe plan profesional, ori un copil presupune concediu maternal de cel puţin 2 ani. Şi nu, nu aş face un copil să îmi crească cu dădaca.

Cu toate acestea, mă gândesc şi la avantaje. Sau cel puţin la părţile plăcute. Şi anume la faptul că vei avea satisfacţia că omul care se va forma mai târziu, copilul tău, va fi o parte din tine, şi tot ceea ce va şti, va şti de la tine. Apoi, mi-ar plăcea enorm să îmi văd copilul cum trece prin crizele adolescenţei, să îl consolez după primul eşec în dragoste, să fiu alături de el când ia primul 4, prima diplomă şi aşa mai departe. Cred că dacă aş avea un copil, ar fi unul norocos şi asta pentru că aş şti perfect să îl înţeleg şi să îi ofer exact atâta libertate şi încredere câtă are nevoie, iar apoi să îl fac să aibe şi el la rândul lui încredere în mine. Pentru că am învăţat mult din greşelile alor mei.

Vouă vă plac copiii?

Bănuiesc că vă loviţi şi voi peste tot de campanii anti-discriminare, de reprezentanţi îndoctrinaţi ai ONGurilor care luptă pentru egalitatea puradeilor de ţigani cu românii. Bullshit. Mi-am adus aminte de un speach al unor deştepţi cu diplomă de filozofi care n-au să facă decât să mănânce cacat toată viaţa lor, pentru că la facultate doar să dea din gură au învăţat. Şi pledau cu mare ardoare şi convingere pentru o cauză nobilă şi anume bieţii copilaşi cu tenul măsliniu care sunt discriminaţi în şcoli şi în societate, şi mai mult decât atât, unii nici nu ajung să studieze pentru că provin din familii cu condiţii precare de viaţă. OK, oamenii ăia ori sunt ipocriţi, ori sunt proşti. Şi nu fac pe deşteapta, dar cum dracu’ poţi tu să pretinzi că rromii au ajuns să fie ocoliţi, să îţi dea în cap pentru un colţ de pâine din cauza faptului că  nesimţiţii de români nu le oferă şansa să studieze?!

Adică, să fim serioşi, dacă statul român le-ar da bani să respire oxigen de pomană prin şcoli meargă la şcoală şi să înveţe şi ei unde-i România pe hartă şi pe ce planetă suntem, cu siguranţă puradeii s-ar cizela şi ar ajunge mari poeţi. Cum naibii să nu mă feresc de ei pe stradă când mi se întoarce nasul când trec pe lângă mine şi emană fel de fel de parfumuri greu de definit? Pot să mă declar rasistă şi puteţi să mă numiţi încuiată, dar oamenii ăştia au parte de tot dispreţul meu.

N-am de gând să mă scuz că fac doi paşi mai încolo sau traversez strada dacă văd un grup de puradei pe acelaşi trotuar cu mine. Chiar am spirit de autoconservare şi nu vreau să ajung acasă cu capul în sacoşă. N-am de gând să mă scuz dacă mă voi ridica de pe scaunul din autobuz când lângă mine se va aşeza o don`şoară de 16 ani măritată şi cu copilu-n poală, îmbrăcată suficient de colorat încât s-o vadă tot autobuzul cum îşi alăptează progenitura. N-am de gând să mă scuz dacă îmi uit bunele maniere când nu pot sta liniştită pe o bancă în parc fără să vină vreo tanti-vrăjitoare cu cărţile ei de tarot jerpelite şi să-mi smulgă inelele de pe degete sau banii de prin buzunar ca să-mi ghicească culoarea ochilor sau a hainelor cu care-s îmbrăcată. N-am de gând să regret dacă vine un juma’ de buletin măsliniu la mine şi îmi cere un leu să îşi cumpere ţigări pâine iar eu nu-i dau.

Oamenii ăştia nu îmi inspiră milă, compasiune, şi nicidecum nu trezesc în mine alt sentiment în afară de scârbă. Nici românii noştri nu-s uşi de biserică, şi cu siguranţă dacă văd un rrom, un român şi un câine murind de foame, prefer să dau ultima mea bucată de pâine animalului. Restu’, treceţi şi puneţi osu’ la treabă. Aveţi două mâini şi două picioare, folosiţi-le. Nu am pretenţii să folosiţi capul, acolo treaba e mai complicată. Cu toate acestea, în general românii se duc şi muncesc. Mătură străzi, spală parbrize, îţi suflă-n coarne, dar fac ceva. Nu îşi construiesc palate şi nu-şi cumpără BMW-uri din bani cerşiţi pe stradă. Mă oftic să văd cum unii se târăsc de pe o zi pe alta cu un salar de nimic, iar lipitorile astea umblă cu ghiuluri pe degete şi sunt compătimiţi că o duc rău.

Iar pentru inteligenţii care luptă pentru egalitatea şanselor pentru puradei, pierdeţi şi voi măcar o secundă din viaţa voastră gândind, şi căutaţi motivul pentru care vă este ruşine să recunoaşteţi că sunteţi români dacă traversaţi graniţa. Deştepţi…