Probabil dacă am căuta prin dicționar, fotografia ar fi definită ca fiind o imagine fixată pe hârtie fotografică, sau suport electronic. Și totuși, e mai mult decât atât.

În primul rând, e artă. E arta de a surprinde oameni, imagini inedite, natură moartă, de a transmite un mesaj. Fotografia este o poveste, pe care o poți spune fără să scoți niciun cuvânt. E arta de a desena cu lumina, de a te juca cu umbrele, de a sugera emoții, stări de spirit.

Mai mult decât detaliile tehnice, folosite de profesioniști, există o altă latură experimentală… și anume aceea de a imortaliza momente semnificative din viața noastră. Memoria umană e fragilă, slabă, ușor de pierdut, amintirile se prăfuiesc. Praful se depune și pe o poză, fiindcă practic, e un lucru material… dar nu poți șterge cu buretele praful depus pe amintirile de mult uitate, cum poți face cu cel de pe o fotografie. Deci, amintirile nu ar mai fi la fel fără o imagine corespondentă, pentru că e uman și firesc să uiți. De aceea, fotografia e unul din cele mai prețioase daruri descoperite de omenire.  Vedem imagini zilnic, le surprindem cu ochiul liber, și poate că uneori am vrea să le păstrăm pentru mai mult timp. Acum, avem posibilitatea.

O imagine spune o mie de cuvinte, reîmprospătează mii de amintiri, readuce zeci de senzații, și un zâmbet, sau poate un suspin, sau poate o palpitație. Poate să transmită căldură, poate să aducă senzații sumbre, sau un surâs inocent. Și ce e și mai frumos, e că e o artă subiectivă. Că omul cu aparatul are controlul total, că poate să modeleze un cadru după propriul plac, și să transmită celui care vizualizează produsul final ceea ce vrea el. Asta înseamnă să fii un bun fotograf.

În plus puțini realizează cât de importantă este acum, o poză. Puțini realizează că revistele ar fi doar niște grămezi de maculatură total plictisitoare, că albumul de final de clasa a 12-a ar fi doar o înșiruire de nume care nu spun nimic, că  primii ani din viață ar fi doar niște povești și amintiri insuflate de părinți, pentru că vârsta fragedă nu ne-ar permite să știm, cu adevărat, cine am fost de mici.

Asta este percepția mea despre fotografie. Pentru cineva poate să fie un hobby, pentru altcineva improvizație, sau o șansă să-și etaleze noul telefon cu cameră de doișpe mega. Am cochetat și eu cu fotografia, dar din lipsă de timp și de un aparat profesional, pentru că sunt o perfecționistă, am renunțat până când voi avea bugetul necesar ca să scot niște rezultate decente, care să mă mulțumească.

Cu această postare particip la concursul de postări pe teme foto organizat de Fotograf Nunta Bucuresti şi Omlette du Fromage.  

Aseară, din lipsă de somn, iar am început să mă plictisesc şi am prins o emisiune cu diverse tipe pline de bani care îşi pregăteau nunta pe la TV. Nu mai reţin nici pe ce post, nici numele. În fine, ideea e că eu dacă eram doamne-fereşte şi păzeşte în locul unuia dintre miri cred că îmi luam viitoarea nevastă de păr şi măturam tot restaurantul cu ea, până era mulţumită de cum arată.

Să vă povestesc. Una dintre individe şi-a cumpărat rochiţa, şi a dat comandă separată de voal. În ziua în care a primit voalul acasă, şi-a chemat colegele de bârfă prietenele să o admire. S-a îmbrăcat vreo 3 ore, şi-a făcut intrarea în living. Pupincuristele Prietenele ei au început să scoată diverse sunete gen “uuhhhhhh” “ahhhhhhh” parcă aveau orgasme multiple, şi toată lumea o aplauda în timp ce ea defila toată zâmbitoare. După vreo 2 minute de uhhh-ahhh, s-a trezit o prăpădită să spună că voalul distrage atenţia de la rochie. De ce? Pentru că … e prea alb. Un pic mai alb decât rochia. În următoarea secundă, don`şoara mireasă a intrat într-o criză de nervi patetică, şi şi-a smuls voalul cu tot cu păr din cap şi nu s-a calmat până nu l-a făcut bucăţele pe podea. Apoi şi-a revenit frumos şi a dat comandă de alt voal. Ce m-a stupefiat pe mine a fost faptul că dacă nu se trezea o deşteaptă să spună că voalul e un ton mai alb decât rochia, nimeni nu observa nimic, şi voalul ăla care era chiar drăguţ, avea o şansă la supravieţuire.

Altă întâmplare, altă mireasă. Viitorii miri se întâlniseră cu câteva zile înainte de nuntă la o cină. El, sărăcuţul, a făcut un gest simpatic în ideea de a-şi cere scuze de la ea pentru că nu avusese timp să o ajute cu pregătirile, şi i-a uşurat munca alegându-i el verighetele. După un pahar de şampanie, a scos cutiuţa sexy şi neagră din buzunarul de la sacou şi i-a înmânat-o bestiei. Mare greşeală. Maaare, mare greşeală. Scorpiei începuse deja îi să iasă fum pe nări şi pe urechi că nenorocitu`  a îndrăznit să facă un pas fără să o consulte. A deschis cutia şi atunci a izbucnit într-un râs isteric întrebând printre lacrimi “Ce-i cu gluma asta?”. El a rămas pur şi simplu perplex, şi a scos doar un “Ştii, sunt verighetele noastre”. Râsul isteric al donşoarei s-a oprit, dar au început ţipetele: “Sunt din platină! Eu vroiam diamante! Cum ai putut!? Eu nu port aşa ceva la nunta mea !” . A trântit, a ieşit, şi a început să mormăie pentru ea: “I`m not a bitch, but i`m not gonna wear those fuckin pieces of shit for the rest of my life!”. Poor, poor groom.

Legat de snobism, o altă miresuică căreia i s-a dat mână liberă la cheltuit banii pe pregătiri: la o întâlnire în restaurantul unde avea să fie evenimentul, cei doi viitori soţi s-au întâlnit cu un organizator ca să stabilească meniul. Menţionez că tot ce însemnase pregătiri până acum, era plătit din banii lui, nu ai ei. Când au ajuns la băuturi, ea a bifat ce vroia să bea, şi trecuse mai departe. El a dat frumos foaia înapoi, şi a spus că vrea să aibă şi JD. Figura ei rănită şi pur şi simplu indignată de îndrăzneala soţului de a pune la îndoială gusturile ei a fost de milioane. “De ce Jack Daniels, ştii că nu suport să beau whisky…” . Tipul avea o explicaţie foarte logică, era băutura preferată a lui şi a tatălui lui, şi vroia să aibă şi el măcar un cuvânt de spus  în toată organizarea nunţii, având în vedere că habar nu avea pe ce i se duceau banii. În cele din urmă ea acceptă cu o urmă de “Las` că vorbim noi acasă între 3 ochi că unul ţi-l scot pe drum”… Dar loveşte din nou când vine organizatorul şi le spune că  mai datorează doar 500 de dolari pe toate cele 200 de meniuri. El a rămas un pic şocat, în timp ce ea zâmbea. Preţul iniţial fusese de 5000 de dolari.

“Ştii, dragă, am găsit zilele trecute un cec de 4.500 de dolari la tine şi l-am luat să îl dau pentru nuntă. Tu oricum cheltuiai banii pe prostii.”

Să n-o baţi?!