Banc:

Merg ursul și vulpea bătăuși prin pădure, gândindu-se pe cine să mai bată astăzi. Vulpea spune:
-Hai la iepuraș.
Ursul, nedumerit:
-Da’ pe ce motiv să îl batem?
-Păi îl întrebăm dacă are pălărie. Dacă are, îl batem. Dacă nu are, iar îl batem.
Zis și făcut. Iepurașul iese tot ciufulit și bătut, și se ascunde în vizuină unde rămâne până a doua zi, și aude discuția dintre urs și vulple:
-Hai să batem iar iepurașul, spune vulplea. Ursul,din nou nedumerit, întreabă ce pretext o să mai dea în momentul bătăii.
-Îl întrebăm dacă are țigări, și tot așa, indiferent de răspuns îl batem, spune vulpea.
Când aude iepurașul, trage o fugă la magazin, cumpără repede două pachete de țigări și iese în calea celor doi bătăuși.
-Băăăi, urecheatule, spune ursul morocănos. Ai țigări?!
-Cu filtru, sau fără? întreabă iepurașul.
Ursul se dă înapoi neștiind ce să facă.
Vulpea:
-Iepure, iar n-ai pălărie…!

Fapt real: eu cu ai mei. Înlocuind un pic datele problemei, mă regăsesc fix în aceeași situație cu urecheatul de când mă știu. Dar știți cum e? Când crezi c-a fost o perioadă cu prea mult bine, începe din senin. Acuma că mă recitesc oleacă, mi se pare că reiese altceva decât ce-am vrut eu să zic. Nu mă bat cu ai mei prin casă – să fie clar, că de-ar fi așa, tata numa’ când face masaj îmi rupe spatele, d-apai să vrea la modul serios să mă lipească de perete… E vorba de faptul că ai mei sunt genul ăsta de oameni(paragraful 3).

E atât de frustrant cum nici nu vă închipuiți. Câteodată preferi să primești o palmă peste ochi și doi pumni în gură, decât să ții discuții epuizabile de ore în șir, în care se ajunge de la n-ai anunțat că întârzii azi acasă,  până la mâine-poimâine ai să rupi cluburile în două și te lași de școală și te-angajezi la kaufland casieriță. Și cum să nu te enervezi și să nu-i faci ceaușiști, când primești reproșuri și pronosticuri despre viața ta total incorecte?!

Dragii mei părinți,  sunteți definiția cuvântului absurd, exagerat și paranoic. Aveți trei locuri sfinte, doar ale voastre în dicționar. Felicitări. Încă ceva: voi nu sunteți Dumnezeu. Prin urmare, dacă o să devin Pamela Anderson, Enstein în varianta feminină, casieriță în Kaufland, sau curvă la gară, voi habar n-aveți. Dar nu știu, eu spun că-i ușor deductibil din felul meu de-a fi, cercurile în care mă învârt, chiar și din situația școlară și faptul că vreau să fac o facultate, că nici curvă și nici  casieriță n-ajung. Cum să vă spun eu vouă… și chiar de-ar fi așa, e doar vina mea? Dacă chiar o să  am viitorul prescris de voi, înseamnă c-ați crescut o curvă, sau poate o vânzătoare ambulantă, sau mai știu eu ce vă trece vouă prin bibilica aia paranoică. Nu vi se aprinde niciun beculeț? Poate că purtați și voi, o mică parte din vină, nu știu – poate pentru că m-ați crescut și am stat în permanență în preajma voastră timp de 18 ani jumate? Asta e ceea ce m-ați  învățat?

M-am săturat de voi. Sincer.

Ca femei, ar trebui să avem toate un instinct matern, de protejare, dorinţa de a avea şi de a creşte un pui de om pe care ulterior îl vom pregăti pentru propria viaţă, hah?  Ei bine, nu toate avem. Există femei, şi nu numai femei, cărora scâncetul unui copil nu le spune nimic. Numiţi-le scorpii, că şi eu fac parte din această categorie; dar totuşi, ce e atât de adorabil la o mână de om care salivează mai rău decât un câine în călduri? Ce atât de atractiv la schimbat pamperşi parfumaţi, şters salivă, hrănit cu biberonul, trezit din somn la 2 noaptea din cauza plânsetelor şi aşa mai departe?

Stau deseori prin parcuri, şi văd cupluri tinere, de maxim 25 de ani, plimbând un căruţ în zefleme, abia ieşiţi de la serviciu şi rupţi în gură de foame şi somn. Personal, să faci copii, aici în România, e clar echivalent cu îngroparea celor mai frumoşi ani din viaţă, uneori chiar eşecul  carierei. De ce? Pentru că un copil este o investiţie. Iar dacă n-ai un loc de muncă din care să câştigi ceva mai mult decât să te târâi de pe o zi pe alta, o a treia gură la masă chiar poate să fie un chin.  Dar aspectele financiare sunt minore pe lângă dezavantajele legate de timp, oboseală, nervi pisaţi şi tocaţi mărunt, responsabilităţi enorme.

În primul rând, eu personal sunt genul de persoană care ocoleşte cât mai mult copiii. Am crescut singură la părinţi şi nici nu am avut prin preajmă copii mai mici decât mine. Deci, nu ştiu să mă port cu ei. Nu ştiu să îi ţin în braţe, să le fac avioane, să le vorbesc, şi dacă nu au cel puţin 5 ani, nici măcar nu cred că pot înţelege ce bolborosesc ei acolo. Alt dezavantaj din punctul de vedere al femeii este că vârsta ideală pentru avea copii este între 20 şi 30 de ani. Mai târziu apar complicaţii. Păi stai nene, de unde atâta entuziasm la schimbat scutece la 25 de ani când pot foarte bine să-mi iau băgăjelul să mă mut în fiecare săptămână în alt oraş şi să îmi trăiesc viaţa aşa cum mă taie pe mine capul? E vârsta la care te formezi pe plan profesional, ori un copil presupune concediu maternal de cel puţin 2 ani. Şi nu, nu aş face un copil să îmi crească cu dădaca.

Cu toate acestea, mă gândesc şi la avantaje. Sau cel puţin la părţile plăcute. Şi anume la faptul că vei avea satisfacţia că omul care se va forma mai târziu, copilul tău, va fi o parte din tine, şi tot ceea ce va şti, va şti de la tine. Apoi, mi-ar plăcea enorm să îmi văd copilul cum trece prin crizele adolescenţei, să îl consolez după primul eşec în dragoste, să fiu alături de el când ia primul 4, prima diplomă şi aşa mai departe. Cred că dacă aş avea un copil, ar fi unul norocos şi asta pentru că aş şti perfect să îl înţeleg şi să îi ofer exact atâta libertate şi încredere câtă are nevoie, iar apoi să îl fac să aibe şi el la rândul lui încredere în mine. Pentru că am învăţat mult din greşelile alor mei.

Vouă vă plac copiii?