Am văzut pe Twitter îndemnul lui Kriogen de a-l susţine şi încuraja pe Cristian să participe la Românii au talent. Numele nu îmi spunea nimic, dar i-am văzut blogul şi mi-am adus aminte. L-am văzut la TV. El spune că e iluzionist mental. Genial aş adăuga eu. Citiţi mai multe pe site-ul lui personal.

Cu un search pe Google o să găsiţi şi câteva filmuleţe cu el în acţiune ca să înţelegeţi mai bine despre ce e vorba. E impresionant că nu am văzut la el ca la toţi magicienii de duzină trucuri cu cărţi şi monede pe care le pot învăţa singurică de pe youtube. Este într-adevăr ceva deosebit.

Şi dacă până acum am urmărit Românii au talent, şi am avut preferaţi pe care i-am susţinut şi vroiam să câştige dar totuşi nu am votat, de data asta votez. Şi votez Cristian Gog!

Ieri am primit cartea lui Gabriel, pe care am câştigat-o la concursul organizat cu ocazia lansării, împreună cu o sumă de 50 de lei care n-a mai ajuns, thanks to Poşta Română unde se fură din colete ca din codru. Iniţial am răsfoit cartea, şi am observat că cei 50 de lei lipseau. Ştiind destule cazuri cu colete incomplete sau chiar golite de poştaşii noştri, i-am trimis mail lui Gabi şi l-am întrebat dacă a mai trimis şi bănuţii, sperând la un răspuns negativ. Din păcate, el îi trimisese, dar plicul l-am primit semi-desfăcut, deci explicaţia este clară, şi la fel şi concluzia: fuck Poşta Română, mergeţi pe firmele de curierat private de acum.

Acum vreau să vorbesc despre carte, pe care am citit-o aproape instant. Chiar vă recomand să o comandaţi, suma de 20 de lei este modică şi se merită 110%.
Iniţial am crezut că am să văd acolo doar peripeţiile unui adolescent licean, însă am fost plăcut surprinsă să văd poveşti încă din clasa 1, pasaje moralizatoare, şi un scris curat, clar, savuros şi atrăgător. Un limbaj accesibil oricui, dar totuşi idei profunde şi mature, rar întâlnite la un proaspăt absolvent de liceu.
Din perspectiva mea, firul roşu al cărţii s-a bazat în principal pe un cuvânt cheie: Cuvântul. Se pare că Iosazaurul chiar are o pasiune pentru cuvinte, stăpâneşte arta îmbinării lor, şi cel mai important, crede în puterea lor… citez: Cuvântul poate ucide. Ca să continui un pic ideea, aşa cum ucide, cuvântul te poate trezi la viaţă. A trezit-o şi pe Mira, persoana cu două picioare şi doi ochi, dintre care unul poziţionat mai sus decât celălalt, care a făcut gestul înjositor de a-şi cere scuze în faţa unui elev. Ea, doamna cu catalogul. Bravo!

Ca să concluzionez, mi-a plăcut mult. Am rămas surprinsă şi nu prea de întâmplările relatate, pentru că într-o măsură mai mare sau mai mică, le-am văzut, le-am trăit şi eu. Şi cu siguranţă nu numai eu. Se pare că nedreptăţi în sistem se fac peste tot… nu doar în Iaşi, nu doar în Lugoj. Profesori nepregătiţi, discriminări, oameni fără scrupule care fac abuz cu nesimţire de puterea dată de un catalog şi-un stilou. Persoane care sunt chipurile instruite să facă om din tine, dar care ele însele, cu greu pot fi denumite “oameni”. Puterea de a te ridica şi de a spune Stop, de a te exprima şi de a ataca la rândul tău te poate costa doar media la purtare în cazul fericit al lui Gabi… alteori, mai mult pierzi decât câştigi, pentru că puţini sunt capabili să audă adevărul spus cu voce tare, chiar dacă sunt conştienţi de el. Şi totuşi, când mergi acasă şi pui capul pe pernă, într-adevăr simţi că ai făcut un pas înainte.

Felicitări din nou pentru carte!
Mai multe detalii despre întâmplările relatate nu vă dau, că stric apoi tot farmecul. Dar cu siguranţă, unele vă vor şoca, altele vă vor scoate cel puţin un zâmbet. Recomand cu căldură!

Nu că nu aș fi deja una… dar deși nu există lucru perfect, există lucru perfectibil.

Știu că fără trafic degeaba ai blog. Bine, asta dacă nu ești ipocritul care susține sus și tare că nu-i pasă de vizite, că scrie pentru suflețelul lui. Corect, dacă ai blog, scrii pentru că-ți place și te pricepi (a doua condiție nu e universal valabilă, plus că pe lângă cei 7 ani de-acasă, mai nevoie și de următorii 4 de gramatică). Dar mă rog, îți place… și te simți bine, și e ok. Da’ ziceți voi, cât căcat poți să mănânci singur când ești unicul vizitator al propriului blog în fiecare zi? Adicătelea… cât de emo să fii? Cui nu i-ar face plăcere să știe că are ceva interesant de spus, și și mai important – mesajul lui chiar este perceput de altcineva în afară de el? Ce te mai motivează să publici ce gândești, dacă oricum nimeni nu vede? Nimic.

Da’ ca să te vadă cineva, tre’ să știe s-ajungă la tine. Și ca s-ajungă la tine e grele tataie, mai ales când linkul tău e un cârnaț ce conține și numele tău, și-al platformei de găzduire gratuită, și .com, și-așa mai departe, de-ți vine să-ți bagi cornu-n pernă până dai enter.

Acuma nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu vreau să fiu vedetă în online, că nu m-ajută cu nimic. Mi se pare patetic să trăiești pe blog… nu aia e ideea. Ideea e să ai o viață interesantă afară, astfel încât să fii capabil să scrii ceva cu adevărat interesant și pentru ăilalți de te citesc. Așa, să publici un embed și-o glumă poate orice puștan c-un șoarec și buton de copy/paste. Nu vreau să dau acum exemple de bloggeri bazați fără viață socială, dar sunt destui.

Eu una, știu că am multe de zis, și știu s-o fac. Și fără modestie, că nu am de ce. Eu știu că pot, dar mă-mpiedic de detaliile alea mici și grele pentru neuronul meu de fată care nu știe mai mult de Opera/Mozila, Winamp și Powerpoint când deschide PC-ul. Știu că e nevoie de domeniu și host, știu că sunt unele trucuri și șmecherii ca să cochetezi cu Google-ul, și alte miș-mașuri ca să atragi vizitatori. Și-am să le învăț, pentru că, așa cum am spus, cred că pot să am un blog calitativ și totodată citit. Pentru că vreau să pot să fac un schimb de idei cu oameni inteligenți, care au ceva de spus, și de-aia cu această postare particip la concursul lui Kriogen, să văd dacă merit. ^_^

O seară faină!

Probabil dacă am căuta prin dicționar, fotografia ar fi definită ca fiind o imagine fixată pe hârtie fotografică, sau suport electronic. Și totuși, e mai mult decât atât.

În primul rând, e artă. E arta de a surprinde oameni, imagini inedite, natură moartă, de a transmite un mesaj. Fotografia este o poveste, pe care o poți spune fără să scoți niciun cuvânt. E arta de a desena cu lumina, de a te juca cu umbrele, de a sugera emoții, stări de spirit.

Mai mult decât detaliile tehnice, folosite de profesioniști, există o altă latură experimentală… și anume aceea de a imortaliza momente semnificative din viața noastră. Memoria umană e fragilă, slabă, ușor de pierdut, amintirile se prăfuiesc. Praful se depune și pe o poză, fiindcă practic, e un lucru material… dar nu poți șterge cu buretele praful depus pe amintirile de mult uitate, cum poți face cu cel de pe o fotografie. Deci, amintirile nu ar mai fi la fel fără o imagine corespondentă, pentru că e uman și firesc să uiți. De aceea, fotografia e unul din cele mai prețioase daruri descoperite de omenire.  Vedem imagini zilnic, le surprindem cu ochiul liber, și poate că uneori am vrea să le păstrăm pentru mai mult timp. Acum, avem posibilitatea.

O imagine spune o mie de cuvinte, reîmprospătează mii de amintiri, readuce zeci de senzații, și un zâmbet, sau poate un suspin, sau poate o palpitație. Poate să transmită căldură, poate să aducă senzații sumbre, sau un surâs inocent. Și ce e și mai frumos, e că e o artă subiectivă. Că omul cu aparatul are controlul total, că poate să modeleze un cadru după propriul plac, și să transmită celui care vizualizează produsul final ceea ce vrea el. Asta înseamnă să fii un bun fotograf.

În plus puțini realizează cât de importantă este acum, o poză. Puțini realizează că revistele ar fi doar niște grămezi de maculatură total plictisitoare, că albumul de final de clasa a 12-a ar fi doar o înșiruire de nume care nu spun nimic, că  primii ani din viață ar fi doar niște povești și amintiri insuflate de părinți, pentru că vârsta fragedă nu ne-ar permite să știm, cu adevărat, cine am fost de mici.

Asta este percepția mea despre fotografie. Pentru cineva poate să fie un hobby, pentru altcineva improvizație, sau o șansă să-și etaleze noul telefon cu cameră de doișpe mega. Am cochetat și eu cu fotografia, dar din lipsă de timp și de un aparat profesional, pentru că sunt o perfecționistă, am renunțat până când voi avea bugetul necesar ca să scot niște rezultate decente, care să mă mulțumească.

Cu această postare particip la concursul de postări pe teme foto organizat de Fotograf Nunta Bucuresti şi Omlette du Fromage.  

Click ca să înțelegi ce vreau să debitez în articol, altfel treci peste.

Așa, deci. Gabriel, sau Gabi, sau Găbrelu, actual adolescent și viitor pensionar cum el însuși se descrie, face un pas la care mulți visează (da, da, și eu), dar puțini îndrăznesc să îl facă (da, da, nici eu) – lansează o carte.  Având în vedere că singurul articol pe care i l-am citit pe blog este ultimul peste care am dat din întâmplare + pagina Despre și prezentarea cărții, îmi încerc norocul făcând totodată și introducerea (de fapt reintroducerea) mea pe blog, căci l-am abandonat complet, ca o leneșă ce sunt.

Copertă reprezentativă, titlu relevant,  descriere concludentă – autobiografie?! Poate. Și încă una care pare destul de savuroasă și interesantă. De ce? Pentru că e autobiografia celor douășpe clase prin care toți trecem, unii mai ușor, alții mai târâș-grăbiș. Și totuși, de ce? Pentru că autorul e din tabăra noastră, pentru că la fel ca mine, sau ca tine, a fost măcar o dată pe punctul de a fi exmatriculat,   a vizitat măcar o dată cabinetul directorului  (și evident nu din proprie inițiativă), a avut cel puțin o altercație cu un profesor sictirit, a corupt măcar o dată întreaga clasă să bea o bere la cafeneaua de lângă școală în timpul orei de mate.

Nu vorbim aici de o altă descriere plicticoasă și ipocrită a anilor de liceu (citez: cei mai frumoși ani ai adolescenței) făcută de vreun prof insipid, ci despre o experiență proprie, actuală și universală a adolescentului de astăzi – deseori plictisit de școală, rebel și cu idei fixe, inteligent dar doar când vrea, interesat doar de ceea ce îi place, preocupat pentru propriul viitor, gânditor notoriu (sau fumător notoriu), dar întotdeauna profitând de fiecare moment și trăind fiecare peripeție la maximum… pentru că așa-s adolescenții: unii singuratici, alții neînțeleși de nimeni, alții petrecăreți, dar cu siguranță toți știu să trăiască intens fiecare clipă (carpe diem, ar spune profa de latină).

O carte cu peripeții suculente, bune de amintit peste ani de zile.  Mulți îngroapă anii de liceu, și în general anii din școală, într-un folder arhivat și aruncat printr-un colț al minții, pe principiul – ce a fost, a fost. Să nu omorâm prea mulți neuroni, că trecutul e trecut. Ei bine, astea-s sarea și piperul discuțiilor de peste 20 de ani cu foștii colegi sau viitori copii/nepoți, iar toate aceste peripeții trecute pe hârtie sunt … priceless!