Ieri am primit cartea lui Gabriel, pe care am câştigat-o la concursul organizat cu ocazia lansării, împreună cu o sumă de 50 de lei care n-a mai ajuns, thanks to Poşta Română unde se fură din colete ca din codru. Iniţial am răsfoit cartea, şi am observat că cei 50 de lei lipseau. Ştiind destule cazuri cu colete incomplete sau chiar golite de poştaşii noştri, i-am trimis mail lui Gabi şi l-am întrebat dacă a mai trimis şi bănuţii, sperând la un răspuns negativ. Din păcate, el îi trimisese, dar plicul l-am primit semi-desfăcut, deci explicaţia este clară, şi la fel şi concluzia: fuck Poşta Română, mergeţi pe firmele de curierat private de acum.

Acum vreau să vorbesc despre carte, pe care am citit-o aproape instant. Chiar vă recomand să o comandaţi, suma de 20 de lei este modică şi se merită 110%.
Iniţial am crezut că am să văd acolo doar peripeţiile unui adolescent licean, însă am fost plăcut surprinsă să văd poveşti încă din clasa 1, pasaje moralizatoare, şi un scris curat, clar, savuros şi atrăgător. Un limbaj accesibil oricui, dar totuşi idei profunde şi mature, rar întâlnite la un proaspăt absolvent de liceu.
Din perspectiva mea, firul roşu al cărţii s-a bazat în principal pe un cuvânt cheie: Cuvântul. Se pare că Iosazaurul chiar are o pasiune pentru cuvinte, stăpâneşte arta îmbinării lor, şi cel mai important, crede în puterea lor… citez: Cuvântul poate ucide. Ca să continui un pic ideea, aşa cum ucide, cuvântul te poate trezi la viaţă. A trezit-o şi pe Mira, persoana cu două picioare şi doi ochi, dintre care unul poziţionat mai sus decât celălalt, care a făcut gestul înjositor de a-şi cere scuze în faţa unui elev. Ea, doamna cu catalogul. Bravo!

Ca să concluzionez, mi-a plăcut mult. Am rămas surprinsă şi nu prea de întâmplările relatate, pentru că într-o măsură mai mare sau mai mică, le-am văzut, le-am trăit şi eu. Şi cu siguranţă nu numai eu. Se pare că nedreptăţi în sistem se fac peste tot… nu doar în Iaşi, nu doar în Lugoj. Profesori nepregătiţi, discriminări, oameni fără scrupule care fac abuz cu nesimţire de puterea dată de un catalog şi-un stilou. Persoane care sunt chipurile instruite să facă om din tine, dar care ele însele, cu greu pot fi denumite “oameni”. Puterea de a te ridica şi de a spune Stop, de a te exprima şi de a ataca la rândul tău te poate costa doar media la purtare în cazul fericit al lui Gabi… alteori, mai mult pierzi decât câştigi, pentru că puţini sunt capabili să audă adevărul spus cu voce tare, chiar dacă sunt conştienţi de el. Şi totuşi, când mergi acasă şi pui capul pe pernă, într-adevăr simţi că ai făcut un pas înainte.

Felicitări din nou pentru carte!
Mai multe detalii despre întâmplările relatate nu vă dau, că stric apoi tot farmecul. Dar cu siguranţă, unele vă vor şoca, altele vă vor scoate cel puţin un zâmbet. Recomand cu căldură!

Și-s mândră tare. Înainte să vă povestesc cum stă treaba, sfat: nu vă bazați niciodată în veci și pururi amin, că vă ajută cineva cu treaba asta. Fiecare trage pe turta lui, și mare prostie am făcut când ne-am bazat pe o cunoștință să ne bage în față. Tot de capul nostru am mers și-am căutat sediul cu pricina, care e la mama-dracu-n praznic, dar l-am găsit.

Și-acum să vă povestesc. Am aflat că există în Iași o agenție publicitară care se ocupă cu împărțitul pliantelor (Selgros, Carrefour, Kaufland etc.) prin poște. Deși mi se părea mai greu decât împărțitul pe stradă, pentru că mai înainte de toate, trebuie să cunoști orașul mai ceva ca un taximetrist, am zis că hai, fie, o fac și pe-asta.  Am mers la sediul cu pricina după ce ne-am învârtit de nebuni înainte și înapoi pe o stradă, până să aflăm că trebuie să fim pe altă stradă, am intrat cu tupeu și-am zis că vrem și noi.

Condiția principală – să ai 18 ani. Check. Tipul era destul de OK, a zis că au nevoie de oameni, că e muncă grea și nu rezistă foarte mulți. A zis că au două oferte…

Prima – distribuitor de pliante. Aici a zis că bagă doar băieții. Ai de cărat un rucsac de vreo 20 de kg. de hârtie prin tot orașul, majoritatea adresate. Adicătelea, nu te duci și bagi în toate poștele de-ți ies în cale, ci doar la anumite persoane. Primești 150 de pliante pe zi, 45 de bani pentru fiecare pliant. În jur de 50 de lei pe zi, rotunjit. Perfect.

A doua- controlor. Aici mă include pe mine. Adicătelea eu tre’ să merg să văd dacă băieții și-au făcut treaba. 32 de lei pe zi. Perfect.

Programul este destul de lejer, cel puțin pentru vacanță. Ca și distribuitor  lucrezi de la 8 la 3-4 după amiază, sau poți termina și mai devreme dacă ți-ai făcut treaba. Eu încep de la 9 dimineața și plec acasă când am terminat de verificat.

Ne-am deschis cont la ING pentru salar, care va veni în două tranșe, în funcție de numărul de pliante distribuite/ numărul de adrese verificate. Mâine depundem extrasul de cont și semnăm contractul.

Și-s toată numai un zâmbeeeeeet!

Pe stradă mereu te împiedici de ei. Vin și se gudură pe lângă tine, te urmăresc, cer de mâncare, și zău că te-ai teleporta 10 metri mai în față când vezi unul că vine spre tine. Nu, nu mă refer la câinii vagabonzi, că lor dacă le dai un colț de pâine încep să îți lingă picioarele și să te conducă cu coada sus până în stația de tramvai dacă ai nevoie. Mă refer la cerșetori. Lor dacă le dai un colț de pâine te scuipă între ochi, că au burta mai plină ca tine. Ei vor bani!

Deci sunt peste tot! Ca râia… stai la coadă la covrigi, la patiserie, ești la semafor cu mașina, vorbești la telefon, ai o sticlă de suc în mână (sau o înghețată!), stai cu fundu pe bancă și vrei să te odihnești, fumezi o țigară… mereu se găsește unu’ care cere o mie de lei, unul care vrea și el o guriță de covrig sau de înghețată,  o negromană cu fustiță colorată care vrea să îți ghicească, sau vreun pișcot de 6-7 ani care-ți cere o țigară (sau măcar să-i lași și lui din țigara ta că vezi doamne la 6 ani de când a ieșit din mă-sa, are ani de fumat în spate și e dependent băiatu’, îi arde plămânu’). Aaaa, dar să nu îi uităm pe pseudo-invalizii care își ascund picioarele pe sub fund și se așează în scaunul cu rotile, își bagă mâinile îndoite prin gipsuri, sau merg în cârje, dar când te îndrepți spre ei să îi iei la bătaie, fug de rup pământu’ și lasă fum în spate ca-n tom și jerry.

E de înțeles că inspiră milă. La fel cum citeam pe questioare, când avem niște mărunți uitați prin căptușeala de la haină, mergem pe principiul că altuia, mărunțișul ăla i-ar aduce o pâine pe masă. E adevărat, perfect adevărat, doar că ne îndreptăm spre persoana greșită. Decât să dai 2 lei unui om care aparent e necăjit, însă după bloc îl așteaptă un bmw din care a ieșit acum câteva ore după ce s-a schimbat în hainele jerpelite pentru cerșit, mai bine dați oamenilor despre care aveți certitudinea că au nevoie. Pentru că în fond, ăsta e scopul când bagi mâna în buzunar și întinzi cuiva 1 leu, nu? Să ajuți. Dar după 5 minute, și tu, și eu, toți ne gândim, sau măcar ne trece fugitiv prin cap, că tocmai am contribuit cu 1 leu pentru un pachet de țigări, o sticlă de vodtka, sau pentru un pește, și nicidecum pentru “o bucată de pâine”.

Spuneam să ajutați oameni care într-adevăr sunt necăjiți. Toți cunoaștem… îi vezi prin magazine. Copii îmbrăcați modest, care se lipesc de o vitrină cu vreun spider-man, sau admiră o ciocolată Poiana de care a văzut la TV – după 5 minute apare și mama, cu o sacoșă aproape goală doar cu strictul necesar, îmbrăcată neglijent, nepieptănată, grăbită să ajungă acasă că se face târziu și pierde autobuzul. Își ia copilul de mână și îi promite că la următorul salar îi cumpără, că acum nu a putut, s-au terminat banii. Și copilul înțelege, aude asta în fiecare lună, la fiecare salar, dar încă speră. Se agață de sacoșa mamei, și pleacă împreună acasă. Deși nu au bani, nu îi vezi, nici pe ăla mic și nici pe maică-sa, să își lase mândria la o parte, și să întindă mâna. Se descurcă, așa cum pot, și au speranțe modeste. Bagă mâna în căptușeala hainei și din mărunțișul găsit acolo, cumpără-i lui o ciocolată. Nu îi da celui care cere, ci celui care are nevoie cu adevărat.

Click ca să înțelegi ce vreau să debitez în articol, altfel treci peste.

Așa, deci. Gabriel, sau Gabi, sau Găbrelu, actual adolescent și viitor pensionar cum el însuși se descrie, face un pas la care mulți visează (da, da, și eu), dar puțini îndrăznesc să îl facă (da, da, nici eu) – lansează o carte.  Având în vedere că singurul articol pe care i l-am citit pe blog este ultimul peste care am dat din întâmplare + pagina Despre și prezentarea cărții, îmi încerc norocul făcând totodată și introducerea (de fapt reintroducerea) mea pe blog, căci l-am abandonat complet, ca o leneșă ce sunt.

Copertă reprezentativă, titlu relevant,  descriere concludentă – autobiografie?! Poate. Și încă una care pare destul de savuroasă și interesantă. De ce? Pentru că e autobiografia celor douășpe clase prin care toți trecem, unii mai ușor, alții mai târâș-grăbiș. Și totuși, de ce? Pentru că autorul e din tabăra noastră, pentru că la fel ca mine, sau ca tine, a fost măcar o dată pe punctul de a fi exmatriculat,   a vizitat măcar o dată cabinetul directorului  (și evident nu din proprie inițiativă), a avut cel puțin o altercație cu un profesor sictirit, a corupt măcar o dată întreaga clasă să bea o bere la cafeneaua de lângă școală în timpul orei de mate.

Nu vorbim aici de o altă descriere plicticoasă și ipocrită a anilor de liceu (citez: cei mai frumoși ani ai adolescenței) făcută de vreun prof insipid, ci despre o experiență proprie, actuală și universală a adolescentului de astăzi – deseori plictisit de școală, rebel și cu idei fixe, inteligent dar doar când vrea, interesat doar de ceea ce îi place, preocupat pentru propriul viitor, gânditor notoriu (sau fumător notoriu), dar întotdeauna profitând de fiecare moment și trăind fiecare peripeție la maximum… pentru că așa-s adolescenții: unii singuratici, alții neînțeleși de nimeni, alții petrecăreți, dar cu siguranță toți știu să trăiască intens fiecare clipă (carpe diem, ar spune profa de latină).

O carte cu peripeții suculente, bune de amintit peste ani de zile.  Mulți îngroapă anii de liceu, și în general anii din școală, într-un folder arhivat și aruncat printr-un colț al minții, pe principiul – ce a fost, a fost. Să nu omorâm prea mulți neuroni, că trecutul e trecut. Ei bine, astea-s sarea și piperul discuțiilor de peste 20 de ani cu foștii colegi sau viitori copii/nepoți, iar toate aceste peripeții trecute pe hârtie sunt … priceless!

Aseară, din lipsă de somn, iar am început să mă plictisesc şi am prins o emisiune cu diverse tipe pline de bani care îşi pregăteau nunta pe la TV. Nu mai reţin nici pe ce post, nici numele. În fine, ideea e că eu dacă eram doamne-fereşte şi păzeşte în locul unuia dintre miri cred că îmi luam viitoarea nevastă de păr şi măturam tot restaurantul cu ea, până era mulţumită de cum arată.

Să vă povestesc. Una dintre individe şi-a cumpărat rochiţa, şi a dat comandă separată de voal. În ziua în care a primit voalul acasă, şi-a chemat colegele de bârfă prietenele să o admire. S-a îmbrăcat vreo 3 ore, şi-a făcut intrarea în living. Pupincuristele Prietenele ei au început să scoată diverse sunete gen “uuhhhhhh” “ahhhhhhh” parcă aveau orgasme multiple, şi toată lumea o aplauda în timp ce ea defila toată zâmbitoare. După vreo 2 minute de uhhh-ahhh, s-a trezit o prăpădită să spună că voalul distrage atenţia de la rochie. De ce? Pentru că … e prea alb. Un pic mai alb decât rochia. În următoarea secundă, don`şoara mireasă a intrat într-o criză de nervi patetică, şi şi-a smuls voalul cu tot cu păr din cap şi nu s-a calmat până nu l-a făcut bucăţele pe podea. Apoi şi-a revenit frumos şi a dat comandă de alt voal. Ce m-a stupefiat pe mine a fost faptul că dacă nu se trezea o deşteaptă să spună că voalul e un ton mai alb decât rochia, nimeni nu observa nimic, şi voalul ăla care era chiar drăguţ, avea o şansă la supravieţuire.

Altă întâmplare, altă mireasă. Viitorii miri se întâlniseră cu câteva zile înainte de nuntă la o cină. El, sărăcuţul, a făcut un gest simpatic în ideea de a-şi cere scuze de la ea pentru că nu avusese timp să o ajute cu pregătirile, şi i-a uşurat munca alegându-i el verighetele. După un pahar de şampanie, a scos cutiuţa sexy şi neagră din buzunarul de la sacou şi i-a înmânat-o bestiei. Mare greşeală. Maaare, mare greşeală. Scorpiei începuse deja îi să iasă fum pe nări şi pe urechi că nenorocitu`  a îndrăznit să facă un pas fără să o consulte. A deschis cutia şi atunci a izbucnit într-un râs isteric întrebând printre lacrimi “Ce-i cu gluma asta?”. El a rămas pur şi simplu perplex, şi a scos doar un “Ştii, sunt verighetele noastre”. Râsul isteric al donşoarei s-a oprit, dar au început ţipetele: “Sunt din platină! Eu vroiam diamante! Cum ai putut!? Eu nu port aşa ceva la nunta mea !” . A trântit, a ieşit, şi a început să mormăie pentru ea: “I`m not a bitch, but i`m not gonna wear those fuckin pieces of shit for the rest of my life!”. Poor, poor groom.

Legat de snobism, o altă miresuică căreia i s-a dat mână liberă la cheltuit banii pe pregătiri: la o întâlnire în restaurantul unde avea să fie evenimentul, cei doi viitori soţi s-au întâlnit cu un organizator ca să stabilească meniul. Menţionez că tot ce însemnase pregătiri până acum, era plătit din banii lui, nu ai ei. Când au ajuns la băuturi, ea a bifat ce vroia să bea, şi trecuse mai departe. El a dat frumos foaia înapoi, şi a spus că vrea să aibă şi JD. Figura ei rănită şi pur şi simplu indignată de îndrăzneala soţului de a pune la îndoială gusturile ei a fost de milioane. “De ce Jack Daniels, ştii că nu suport să beau whisky…” . Tipul avea o explicaţie foarte logică, era băutura preferată a lui şi a tatălui lui, şi vroia să aibă şi el măcar un cuvânt de spus  în toată organizarea nunţii, având în vedere că habar nu avea pe ce i se duceau banii. În cele din urmă ea acceptă cu o urmă de “Las` că vorbim noi acasă între 3 ochi că unul ţi-l scot pe drum”… Dar loveşte din nou când vine organizatorul şi le spune că  mai datorează doar 500 de dolari pe toate cele 200 de meniuri. El a rămas un pic şocat, în timp ce ea zâmbea. Preţul iniţial fusese de 5000 de dolari.

“Ştii, dragă, am găsit zilele trecute un cec de 4.500 de dolari la tine şi l-am luat să îl dau pentru nuntă. Tu oricum cheltuiai banii pe prostii.”

Să n-o baţi?!