Ce nu-mi place mie minciuna… ! De fapt cui îi place? Și câți dintre ăia de țin sus și tare că nu mint, chiar n-au făcut-o niciodată? Da’ eu nu am mințit niciodată, pe bune! <- M-ai crezut? Nici eu.

Știți care-i treaba, oricine minte. Din comoditate, din dorința de a te auto-încuraja, că așa suntem noi, mincinoși…  Și eu mint, n-am să neg asta în veci și pururi. Bine, nu sunt persoana care spune trei cuvinte și patru minciuni, dar am un catastif plin cu gogonele, dacă stau să mă gândesc. Îmi pare rău, îmi plac ochii tăi,  nu te-ai îngrășat!, n-am plâns niciodată după un băiat, nu sunt timidă, n-am auzit telefonul, îmi pare rău c-am întârziat, promit că mâine te sun… toate-s minciuni, și încă astea-s cele mici și la ordinea zilei. Cică nevinovate.

Dar de la o perioadă, am început să simt omul imediat cum scoate porumbelu’ neadevărat. Am început să analizez mai bine interlocutorul, mai ales atunci când vreau să știu adevărul. Sunt niște gesturi standard, pe care le facem involuntar, și care ne dau de gol foarte ușor oricât de specialiști am fi noi.

În primul rând, să zicem că vrei să îți convingi prietenul că aseară ai fost acasă, cuminte, și nu te-ai dus în oraș cu Mărioara: “Băi ce rău mi-a fost aseară. Nici nu puteam să mă dau jos din pat, pe bune!” În două fraze scurte, de două ori îți dai cu firma-n cap. Nu puteai să te dai jos din pat? Cine te-a întrebat? Involuntar, singur negi lucrurile pe care de fapt chiar le-ai făcut, fără să fie aduse în discuție de interlocutor. Dacă mai trântești și un “vorbesc serios” sau “pe bune” la final, deja începi să te convingi singur că ești credibil cu sintagme stereotip care nu-și au locul în frază. Simplu, nu?

Apoi, intervin gesturile. Sunt două tipuri de comportament când vrei să duci pe cineva cu zăhărelul. Ori stai inert fără să schițezi niciun gest, ori gesticulezi de te ia dracu’, de parcă prinzi avioane. Astea-s ticuri nervoase foarte ușor de depistat. Acum depinde de om… dacă îl vezi pe unul calm, cuminte, care abia vorbește deobicei, cum începe să facă pe Jackie Chan și să se schimonosească din toate încheieturile în timp ce explică el cum a futut două bunăciuni aseară, îți spun eu sigur: e virgin. Dacă e invers, tot virgin e.

Tonul vocii e altă șmecherie care ne dă de gol. Sunt mulți care ridică tonalitatea involuntar. La băieți e floare la ureche… când îți ciripește ca o privighetoare că ai slăbit și că ești femeia perfectă, arde-l!

Mai este o poveste ceva mai lungă, cu privirea.  Ca s-o scurtez un pic, atâta vă zic. În momentul în care cineva vă povesște ceva și se uită în partea stângă-sus, chipurile încercând să își amintească, aberează. E un gest fals, necalculat, prin care încercăm să dăm de înțeles că trebuie să scormonim prin cerebel să ne-aducem aminte nu-știu-ce. Partea stângă a creierului are treabă cu fabulațiile, minciunile, imaginația. Când într-adevăr nu-ți amintești, privirea ți se-ndreaptă automat spre dreapta- sus. Pe cuvânt de cercetaș!

Nu știu dacă v-am povestit, dar în urmă cu vreo 4 ani, mi-am făcut un prieten. Ne înțelegeam foaaarte bine, și deși nu am ajuns să îl cunosc niciodată atât de bine cât mi-aș fi dorit, l-am înțeles de ele mai multe ori, și din prietenia noastră rezultau lucruri destul de drăguțe.

E vorba de Photoshop. M-a pasionat mult o vreme, am făcut de toate prin el… iar din feedbackurile primite, se pare că Photo Retouchul era punctul forte. N-am mai atins de mult iconița magică de pe desktop, sub care scrie codat PS3, decât azi când mă plictiseam crunt. Și m-am decis să colorez.

Am luat o poză alb-negru cu Rose Mcgowan. Și după colorat, retușat, machiat, uitați ce-a ieșit:

 **click pentru full resolution

E clar că mi-am ieșit din mână, plus că acum am lăsat multe detalii la o parte că-i destul de greu să lucrezi cu o singură mână. Promit să fac una pe măsura talentului meu (iar iese modestia din mine la suprafață) imediat ce scap de prietena mea de săptămâna asta (branula). Până una alta, aveți vreo părere, o idee, ceva de comentat? ^__^

… pe noul blog.

Nu plec nicăieri, nu mă desființez și nu îmi dau cu firma în cap. Tot îngâmfată sunt, și tot talentată mă cred, dar acum datorită lui Nick am un locușor mai deosebit în blogosferă.

El m-a ajutat tare mult, și pentru treaba asta vreau să îi mulțumesc frumos. Omul mi-a cerut prin mail adresa, nume, etc… Eu i-am dat numai jumate din date că-s uitucă și neatentă. Și ghici ce, nu s-a enervat și nici nu m-a trimis în origini (în wordpress.com), mi-a cerut frumos și restul datelor, precizând că-s indispensabile. Am terminat cu treaba asta, și a venit hostul și domeniul. Șefu’ spune că scriu prea fain ca să păstrez vechea temă, așa că m-am conformat, și mi-a ales el una. Că cealaltă era “ciudată”. Kriogen a fost băiat finuț și a ales alta, și dup-aia m-a întrebat și dacă nu cumva vreau ceva schimbat la ea. Am zis că vreau fundalul crem în loc de alb. Și mi-a pus fundal crem în loc de alb. Da parcă era mai fain pe alb…. Și Nick l-a făcut alb înapoi.

Da culmea nesimțirii la mine abia acuma vine. Am schimbat tema după. M-am îndrăgostit de asta, și știți vorba aia, în dragoste și blogging totul e permis.

Deci, ca să concluzionez, aici mă găsiți de acum. Vă rog frumos, cei care doriți, să schimbați  adresa din blogroll cu aceasta. Cei care nu mă aveți în blogroll, aici mă găsiți de acum cel puțin un an de zile. ^__^

Și scopurile acestui post, erau două:

1. să mă laud cu noul blog;

2. mersi, Nick!

Dimineaţă. Raze de soare jucăuşe despică sticla rigidă şi intră în camera semi întunecată într-un dans timid. Se aşezară pe pleoapele lui obosite şi încărcate cu vise zbuciumate de peste noapte. Îşi continuară apoi jocul pe genele lui negre uşor arcuite, luminându-i chipul şi dându-i culori şi umbre ce îl făceau din ce în ce mai interesant. Îl priveam cum deschise uşor ochii şi se strâmbă la razele zburdalnice ce se jucau în faţa lui. Se încruntă la perdelele netrase, se trânti înapoi în pat şi trase perna peste ochi. Dar somnul dispăruse.

După câteva clipe se ridică iar. Bombăni ceva doar pentru el şi se mişcă leneş spre bucătărie. Îi adoram mersul buimac de somn, târâind picioarele ca un copil mofturos. Particule de praf se ridicau în lumina proaspătă a dimineţii, iar umbrele de pe bustul lui gol îi conturau fiecare mişcare, fiecare gest. Se aşeză pe scaunul pe care stătea tot timpul când avea un vis urât. Nu era bine dispus, se vedea clar din cum îşi aprinse ţigara. Bricheta alunecă pe blatul lucios al mesei. Pică jos pe gresia rece, dar nu se mai obosi să o ridice. Aburii calzi pluteau deasupra ceştii de cafea, şi atunci i-am văzut primul zâmbet.  Adora mirosul proaspăt al cafelei, la fel ca mine. Şi mă ademenea. Era timpul să mă trezesc, după cele câteva minute pe care le petreceam în fiecare dimineaţă admirându-l. Fără să ştie.

Bună dimineaţa.

Te iubesc!

Şi ne-am băut cafeaua. Amândoi din aceeaşi ceaşcă.

Valuri risipite se izbesc de malul stâncos. Urmele paşilor ei mărunţi rămâneau adânc înfipte în nisipul ud, dar nu dura mult până venea un val rătăcit şi îi ştergea … apoi pleca. Se opreşte brusc şi priveşte în zare. Albastrul mării ce se unea armonios cu linia orizontului îi aduce aminte de ochii lui. Şi îi scrie numele în nisip.

De data asta nu îl mai ştergi, îşi spuse în sinea ei morocănoasă, privind încruntată spre valul de cristal ce se îndrepta spre ţărm. Dar cine să oprească apa? Stropi uşori îi atinseră faţa, iar numele lui a dispărut. L-a luat marea. Zâmbi încurcată şi îşi continuă drumul. Dorul o mistuia, iar soarele fierbinte îi ardea obrajii trandafirii. Briza sărată îi unduia părul desfăcut pe spate. Era o senzaţie plăcută; dar mângâierea lui pe umerii ei goi era totuşi de neînlocuit.

Şi totuşi marea… era superbă. Ca întotdeauna. Albastră, rece, sărată. Dar era agitată, şi îi simţea vibraţia. Totul părea desprins din basm, dar cum să se bucure de toate astea… fără el?  Plaja pare pustie dacă în nisip sunt urmele unei singure perechi de paşi. Cerul senin pare sec şi banal când e privit de o singură pereche de ochi. Iar plimbarea pe plajă e lungă şi chinuitoare fără mâinile lor împreunate. Îşi auzi numele şoptit iar gândurile i se întrerupseră. Clipi repede şi se întoarse contrariată. Nimeni.

O mână caldă, prea familiară, îi fură lumina ochilor. Chicoti plictisită, şi întrebă cine e, dar nu primi niciun răspuns. Speranţa încolţi în inima ei, iar respiraţia i se întretăie brusc, devenind apoi sacadată. Cu o mână tremurândă, pipăi uşor degetele care îi acopereau vederea, şi urcă lin spre încheietură, cot… umeri. Era imposibil. Alunecă pe gâtul lui, şi îi atinse medalionul. Nu mai era nicio îndoială. Venise după ea. Se întoarse brusc şi îl cuprinse în braţe. Acum marea era de o mie de ori mai albastră, iar cerul de o mie de ori mai senin… Totul prinse culoare.

Ai venit… îi şopti printre lacrimi.

Pentru tine, oriunde!

Îl sărută stângaci încercând să îşi controleze lacrimile. Braţele lui care o înconjurau ferm îi dădură echilibrul de care avea nevoie. Se odihni agăţându-şi buza inferioară de smalţul unui molar, şi clipi adulmecând mirosul lui. Apoi îl sărută iar.

Plouă. Picăturile aruncă şi zdrobesc de pământ toate dezamăgirile, toate lacrimile vărsate.

Plouă. Norii ameninţători se plimbă deasupra ta şi-ţi protejează mintea de gânduri negre, deziluzii şi crunta depresie.

Plouă. Vântul delicat plimbă de ici colo particule de euforie, aer contaminat cu praf de fericire.

Vino sub umbrela mea. Soarbe-mi picătura cristalină de pe obrajii reci şi strânge-mă în braţe. Protejează-mă de ploaie, şi hai să stăm aşa, înghesuiţi, sub umbrela prea mică pentru amândoi. Sub umbrela ce stă deasupra noastră, în virtutea inerţiei, căci suntem uzi până la piele. Simt sub palma mea textura pielii tale… Îţi simt bătăile inimii şi respiraţia în ceafa mea. O să zâmbesc stângaci, iar tu o să mă priveşti protector şi-o să-mi şopteşti … ceva. Ceva ce vroiai de mult să faci, dar doar ploaia ţi-a dat determinarea să grăieşti.

Şi eu te iubesc… Am să-ţi spun repede şi şoptit, apoi o să mă cuibăresc la tine în braţe, ascunzându-mi obrajii roşii ca două petale sângerii de trandafir. Mirosul tău dulce, vântul rece, braţele tale pe spatele meu… tot ce-mi doream. O să te strâng de mână şi-o să te privesc în ochi. Adânc şi cu mult curaj. Nu va mai fi nimic de ascuns…

Iar plouă… o să vii sub umbrela mea?