Prin postul acesta îmi anunţ retragerea oficiala de la Superblog. Cu părere de rău, dar nu am timp… poate la anul. Articolele în mare parte sunt interesante, subiectele date sunt faine şi îţi pun imaginaţia în mişcare, dar nu am timp să scot potenţialul meu la bătaie. Am scris articolele de până acum în grabă, sunt neşlefuite şi asta se vede şi din punctajele obţinute. Deja am întârzieri de zile întregi la mai bine de 5 articole, ceea ce îmi ia din start câteva zeci de puncte.

Sorry, şi baftă celor care au timpul necesar să continuie. Cel mai bun să câştige. ^__^

Subiectul de azi e despre plăceri vinovate,
Iar în el, să scriu şi despre Lamborghini VX şapte.
Am întârziat un pic, dar m-am pus pe fapte
Şi sper măcar acum, să nu zic nicio absurditate:
Laptopul ăsta e foarte tare, frate!
Designul fain, utilitate… ce pot să mai spun, le are pe toate.
Cartofi prăjiţi nu face, sau… totuşi, oare poate?
Că de-ar fi aşa, de ce am mai dezbate?

Şi de-ar fi să spun care e problema
Nu găsesc niciuna, îmi place şi emblema.
Probleme de ar fi, le-aş scrie cu italic,
Da’ noul Lamborghini e într-un şasiu metalic!
Una peste alta, are şi aspect aerodinamic…
Spune, dragă ASUS, poţi să fii mai darnic?
Când ne luăm un laptop, vrem unul solid
Ei bine, Lamborghini seamănă cu un bolid.

Ştiu că mulţi veţi spune că am fost pe lângă,
Şi eu vă contrazic, nu-s chiar aşa nătângă.
Am vrut să vă vorbesc despre o plăcere vinovată
Lamborghini VX7 a devenit una, aşa, de prima dată!

Acest post participă la SuperBlog 2011. Etapa 3.

Facem bagaje. Papuci de schimb, haine împăturite cât mai minuscul şi bine presate, prosoape, produse cosmetice, cărţi, aparat foto, încărcătoare, acumulatori, pastile în-caz-că, umbrele… la sfârşit, ne aşezăm pe geanta neîncăpătoare, chemăm o a doua pereche de mâini care să ţină de fermoare, şi o a treia care să îl închidă. Sună cunoscut? Uneori, rămânem cu cheiţa în mână, fermoarul se desface, toate lucrurile noastre fac picioare şi ies din geantă. Sună şi mai cunoscut, nu?

Ei bine, poate că soluţia ar fi o geantă mai mare. Dar nu e comod… Renunţarea la câteva dintre lucruri şi luarea strictului necesar? Nu, nu sună bine. Luarea unei genţi în plus? Incomod, din nou.

Eu personal am căutat o geantă care să fie şi comodă, să arate şi bine, să fie şi încăpătoare… Evident, să fie şi calitativă şi să îşi merite banii. Multe cerinţe, e drept, dar total justificate. Tipic feminin. Că dacă te întrebi ce lipseşte din geanta unei femei, nu prea îţi vine nimic în minte. Că deobicei le are pe toate. Lucruri la care nici nu te-ai gândit vreodată să le porţi după tine permanent. Dar totuşi, vă zic eu ce lipseşte. Ordinea.

Pe deasupra, e şi greu de ales. Am vrut geantă tip troller. M-am răzgândit, că nu se pliază trotuarelor noastre hopuri-dâmburele, şi fiind mari şi pătrăţoase sunt incomode de cărat în mână. Dar parcă nici o geantă clasică, pe care s-o schimbi de pe un umăr pe altul şi pe care să-ţi doreşti s-o arunci cu orice preţ când te întorci acasă nu merge. Şi-atunci?! Eu am găsit geanta perfectă pe American Tourister:

Recapitulăm: arată bine, e calitativă, e şi troller e şi comodă pentru ţinut în mână, şi e şi încăpătoare. Fără fermoare stricate!

Postare scrisa pentru Superblog. Etapa 2.

Se iubeau mult. Dar niciunul nu îndrăznise vreodată să spună asta cu voce tare. Pentru că nu vroiau obligaţii, nu vroiau să se lege de nişte declaraţii atât de subiective. Dacă sunetele acelea s-ar fi cristalizat în cuvinte, dacă şi-ar fi spus sentimentele cu voce tare, totul ar fi devenit mult prea real. Ca o obligaţie, ca un contract semnat, cu clauze scrise cu litere mult prea mici.

-De ce m-ai sunat?
-Vreau să te văd… Trebuie să îţi spun ceva, îi mărturisi el cu o voce tremurândă.
-…
-Alo? Mai eşti acolo?
-Unde eşti…?
-Sunt pe banca noastră, din parcul unde ne-am văzut prima oară… Te aştept!
-…
-De ce nu îmi răspunzi?
Vântul tomnatec îi sufla în receptor, irosindu-i cuvintele, aruncându-le în zări depărtate. Ea nu îi auzise invitaţia. Sunetul întrerupt şi sacadat al tonului de încheiere al conversaţiei îi înţepa uşor, pulsând, timpanul. Era ultima oară când se puteau vedea în locul lor preferat. El urma să plece, şi n-avea să îi mai audă niciodată vocea cristalină, cântecele compuse pe loc şi râsul atât de simpatic. Până şi atunci când tuşea, sunetul i se părea melodios. Vocea ei spunându-i numele era de cele mai multe ori cea mai bună parte a zilei pentru el. Şi avea să rateze şi primul ei concert.

Ea se învârtea cu paşi mici, nervoşi şi apăsaţi pe covorul pufos. Cu picioarele goale, alerga de colo-colo încercând să desluşească cuvintele lui. De ce nu o sună din nou? Ce se întâmplă? Oare va veni la concert? Ştia şi ea ce putere avea vocea ei aspura lui. Ştia cât de mult îi plăcea să îi şoptească la ureche acordurile cântecelor abia schiţate, aşa, în forma lor incipientă. Trebuia să vină, nu ar rata asta pentru nimic în lume… Şi ea avea să se asigure că el o va auzi, nu conta prin ce mijloace.

El se plimba cu paşi nesiguri pe asfaltul rece şi umed din faţa aeroportului. O voce la fel de rece, neclară şi impersonală anunţă din difuzoarele prăfuite decolarea avionului peste câteva zeci de minute. O mie de gânduri şi regrete i se învârteau bezmetice prin cap, se rostogoleau, şi cădeau obosite în abisul nesiguranţei. De ce o fi refuzat să vină la ultima lor întâlnire? Se aşeză pe scaunul prăfuit şi îşi deschise laptopul, privind pozele cu ea, şi aşteptând un semn. Un semn să nu mai plece.

O fereastră necunoscută îi apăru pe ecran, şi difuzoarele îi inundau auzul cu sunetul vocii pe care o iubea cel mai mult în lumea asta. Era ea, era concertul ei. O vedea trăindu-şi visul… ce-i drept, nu se afla printre primele rânduri, cu 13 trandafiri în braţe, aşteptând-o să coboare în aplauzele tuturor de pe scenă. Nu putea să o atingă. Dar o auzea… atât de bine, atât de clar, încât închise ochii şi se rezemă pe spate. Ochii ei, mâinile firave şi mereu reci, părul fin de mătase… o mulţime de senzaţii ce păreau atât de reale îi inundau simţurile… Melodia luă sfârşit. Ea îşi drese vocea.
“Şi acum, dragul meu… oriunde te-ai afla… trebuie să ştii că Te Iubesc!”
Deschise ochii buimac, auzind un ropot de aplauze. Iniţial, crezu că e vorba de publicul ei, de oamenii ce îi aclamau talentul. Nu, era vorba de cei de lângă el. Zeci de călători se opriseră din drumul lor firesc să asculte acea voce divină. Aplauze din nou… “Şi eu te iubesc”, îşi spuse în gând şi porni cu laptopul în braţe spre casa ei, plănuind să cumpere pe drum cei 13 trandafiri.

Postarea de mai sus participă la competiţia SuperBlog 2011. Etapa nr. 1

Unii aţi spune că lucrează, alţii că se distrează, alţii că mănâncă bine. Asta a fost întrebarea pusă de moderatorul unei emisiuni radio din Franţa, pe postul Europe2. După mai multe încercări, ştiţi care-au fost răspunsurile invitaţilor? “Cerşesc!” Da, asta e imaginea pe care o au occidentalii despre noi. Alte răspunsuri au fost “învaţă să se spele”, “învaţă să scrie”, “învaţă să fure”. În fine, răspunsul corect era “învaţă limba franceză”. Justificarea celor din studio? O învaţă pentru că pot să ceară mai uşor aşa 1-2 euro “pentru copil, că îi e foame”.

Şi se mai întreabă ţiganii de ce nu-s acceptaţi în societate? Se simt marginalizaţi?! Se simt respinşi?! Discriminaţi? Jigniţi că îi numim ŢIGANI şi nu RROMI?! Oricât de nedreaptă şi de generalizatoare e atitudinea francezilor în ceea ce ne priveşte, este total justificată.

Eu, ca româncă, îi înţeleg. Şi asta tocmai pentru că trăiesc în România. Şi pentru că ştiu, că atunci când stau pe o bancă în parc şi vreau două secunde de linişte, e imposibil, da’ imposibil să bag o alună-n gură fără să vină un’ răpănos din ăsta să ceară şi el una, e imposibil să mă chiombesc la soare fără să vină o nespălată cu păru’ împletit să îmi ghicească în palmă sau să îmi vândă icoane luate la Mitropolie cu 5 lei bucata, şi aşa mai departe. Ştiu ce înseamnă, şi sunt şi eu sătulă. Da’ m-am învăţat, că văd asta întâmplându-se pe stradă de când am început să ştiu ce-i cu mine. Da’ ăştia din ţări civilizate n-au habar, şi li se pare scandalos, inacceptabil, şi toate celelalte adjective de genul ăsta. Şi pe bună dreptate.

Chiar zilele trecute îmi cumpăram cafea de la magazin, şi în faţa mea era un franţuz cu nişte chipsuri în mână. A putut omu’ să înghită o firimitură fără să împartă cu puradelu’ care s-a ţinut ca un scai de haina lui să primească şi el o îmbucătură? Nu. Şi tipul i-a dat, omeneşte, câteva chipsuri. După 5 minute ce s-a întâmplat? Au mai venit încă doi să ceară, că se împrăştie repede vorba. Civilizat şi cu bun simţ, tipul le-a dat toată punga. Te-ai gândi că se satură animalele? Nuuuu… “Da’ 1 leu n-aveţi, că mi-e sete”… Şi eram în plină stradă, aproape de Piaţa Unirii.

Aşa că, ne merităm soarta. Că le suflăm în coarne, că încercăm să îi şcolim, că încercăm să îi aducem la şcoală, că le dăm locuri de muncă. Pic de milă n-am pentru ei. E inadmisibil să mergi în Franţa şi să îţi fie ruşine să zici că eşti român. Mai mult decât ruşine, să îţi fie frică. I-aş lăsa pe toţi să moară de foame, că poate le piere chefu’ de înmulţit şi se evaporă.

Trebuia să scăpăm de ei când am avut ocazia. În ’44 trebuiau trimişi la Auschwitz cu mic cu mare… oricum am fost criticaţi şi consideraţi ţară agresoare. Am trimis evrei şi ciorditori, pe ţigani i-am ţinut pe puf. Dacă aveau ăştia coloană vertebrală, scăpam de buruienile astea. Naţie de scursură…Au ajuns să ne conducă.
“Unde-i Hitler când avem nevoie de el?!”

*de la minutul 11:21*
E vorba despre acest Vali care m-a tuns cu ochii închişi, şi nu nu, nu l-am dat în judecată. Este şi dovada că toată treaba asta chiar s-a întâmplat, pentru că mulţi n-au crezut … deci, dovedim din nou că rezultatul a fost frumos.
Eu spun “cu plăcere”. ^__^

Spune-i asta unui bărbat, şi dacă găseşti unul pe toată planeta asta care chiar nu se uită, ai un covrig. E ca şi când ţi-aş zice “nu te gândi la un elefant roz”. Cam aşa stă treaba şi în video-ul ăsta:

Deci don’şoara Nicole Scherzinger(a.k.a. hawt pussycat doll) are un decolteu de unşpe metri. Deci respect. Arată perfect tipa, e dansatoare, cântăreaţă şi ce o mai fi, şi arată asta. Se respectă, se îngrijeşte, e bună… din toate punctele de vedere. Şi ea ştie chestia asta. Lucru dovedit de felul în care se îmbracă. Toate bune şi frumoase, proastă să fii să arăţi aşa şi să te acoperi din cap până-n picioare.

Şi gândindu-mă un pic stau şi mă întreb: dacă vii cu fustă mini, push-up şi decolteu, nu faci asta pentru că vrei să arăţi? Eu cred că ba da. Şi-atunci de ce pisici te enervezi când vezi un bărbat că vorbeşte cu tine şi îi pică nasu’ în sutienul tău?

Noroc că moderatorul emisiunii a fost simpatic şi a tranformat toată scena într-un moment amuzant… Totuşi un pic piperat de replica “tu chiar nu te-ai gândit că am să mă uit acolo?!”. Cred că filmuleţul este tăiat, că tare aş fi fost curioasă de răspunsul madmoazelei care pe la final s-a ruşinat şi s-a acoperit (mai mult simbolic).
Be serious.

Gabriel Iosa mi-a plasat o leapşă drăguţă, dar care în ceea ce mă priveşte va fi sărăcăcioasă în informaţii, că eu nu prea mai stau pe net.

Principiul este următorul: va trebui să dezvăluim pentru fiecare literă din numele nostru, un site pe care îl vizităm frecvent. Eu am să folosesc doar numele mic, ăla de familie e prea lung, şi eu fiind mai anti-socială după cum am mai spus, nu ştiu dacă o să găsesc atâtea linkuri. *blush*

L- libertatea.ro (asta ca să înlocuim televizorul, în speranţa că găsim mai puţine aberaţii în presa online… bine spus, în speranţa că…)

A- axn.ro (când am chef de filme… adică rar)

U- unica.ro

R- rimel.ro

A- answers.com (site util… uneori amuzant)

Fiind condiţionată de litera de început, evident nu bag mâna în foc că am deschis site-urile astea recent, dar sunt primele care mi-au venit în minte. Cele mai vizionate, într-adevăr… ar fi Google-ul când vine vorba de teme, Vplay-ul, Youtube, Twitter, şi evident Dashboard-ul blogului, şi site-urile din blogroll.

Acum, am să pasez leapşa la Iulia,  şi domnişoara C.L.M.. Cine mai doreşte… be my guest! Să-mi lăsaţi un link dacă luaţi leapşa, vă rog frumos. *puppyeyes*

Am evitat să scriu şi eu despre prima zi de şcoală, şi despre cât de trist/deprimant/aiurea/naşpa o fi. Dar acum că deja au trecut două zile nu risc să fiu băgată în aceeaşi oală cu toată lumea care vorbeşte neîncetat despre asta. *hehe*

Eu una sunt destul de bucuroasă că a început. Trec a 12a, care sper să fie mai productivă şi mai interesantă decât anul trecut. Şi cel de dinainte. Şi toţi ceilalţi. Da, mă aşteaptă bacul ceea ce poate să fie un motiv de stres cu siguranţă, dar de-aia vreau să purced la nişte calmante şi lecitină. Sunt destul de optimistă deşi nu m-am hotărât încă care va fi al treilea obiect la alegere.

Mai mult decât bacul, mă preocupă ce fac după, unde merg la facultate, dacă intru la buget, dacă o să fie alegerea bună, dacă o să îmi placă, dacă mă descurc, dacă… dacă dacă!

Cred c-am mai zis că dau la jurnalism, dar nu-s decisă asupra oraşului. Profesorii m-au cam descurajat (unii), că vezi doamne trebuie să merg la o facultate “cu tradiţie”, care să îmi asigure viitor. Mai pe româneşte, să intru şi eu în marea oală plină cu studenţi la medicină, FEAA şi drept.   Thanks but no thanks.

Aşa, ziceam de jurnalism. Aş vrea să dau la Iaşi că cică ar fi mai serioasă treaba decât la Bucureşti, că se fac cursurile pe bune, şi examenele îs tot la fel de pe bune. Dar mulţi profi mi-au spus că şi-aşa în meseria asta se intră greu, oportunităţile sunt rare, iar când sunt, selecţia se face la sânge. Şi rămânând în Iaşi, sunt şanse mici să prind ceva de lucru în domeniu, încă din facultate. Aşa că, ar fi opţiunea de a merge în Bucureşti… acolo sunt mai multe oportunităţi, şanse să practic încă din timpul cursurilor. Vedem ce rezervă viitorul.

So… any ideas? Jurnalism în Bucureşti sau Iaşi?

Aaa, şi baftă învăţăceilor.

Jurnalişti de tot râsul. Şi te mai gândeşti că în CV se laudă cu cel puţin alte două limbi străine vorbite fluent. Gizăs.

Într-un titlu de două rânduri sunt cel puţin două greşeli. Pe lângă virgulele puse după subiect şi înainte de complement, greşeli de-a dreptul grosolane, semantica propoziţiei e avariată grav. A fost violată peste 5 ani de zile? Poate n-ar fi gravă greşeala în limbajul oral, dar să scrii aşa ceva, şi să ai pretenţii de jurnalist e ruşinos tare.

Ruşine!